Sfântul Ilie Pălie
Diavolul după ce a făcut cu Dumnezeu lumea, i-a spus lui Dumnezeu:
— Tu ai norod, oameni, dar eu sunt singur.
Dumnezeu l-a dus la apă și i-a arătat cum să moaie mâna și să stropească, să-și facă draci. El a făcut așa de mulți, că nu încăpeau.
— De-amu, zice el lui Dumnezeu, avem să ne batem, avem să ținem bătaie amândoi.
— Ne-om bate.
Dar sfinți încă nu avea Dumnezeu, căci încă nu se dăduse nimeni la muncă. A chemat tot norodul și le-a spus că cineva trebuie de bună voie să se arunce în mare, pentru ca să fie sfânt, să se poată lupta cu diavolul, căci altfel cu toții sunt pierduți.
— Care e mai urât din voi să se arunce, a zis Dumnezeu.
Oamenii nu se dau, toți ziceau că-s frumoși. Iată că vine o trăsură cu patru cai, cu-n boier. Era Sfântul Ilie; și întreabă, ce stau oamenii toți adunați? Dumnezeu îi spune.
— Mă arunc eu, zice Ilie, cu trăsură, cu cai, cu tot.
Și a poruncit la vizitiu să lege ochii la cai. Vizitiul după ce a legat, zice:
— Eu de dumneata nu mă las, dacă te arunci dumneata, mă arunc și eu!
S-au aruncat în mare, și Dumnezeu a dat să se facă înaintea lor drum până în cer; nu s-au înecat. Și i-a dat Sfântului Ilie sabia și tunul, și când a pornit asupra diavolilor, pe toți i-a omorât. Unii au rămas în cer de atunci, spânzurați cu capul în jos și cu picioarele în sus; de aceea se zice că nu e bine să te uiți când cade vreo stea din cer, căci stelele acelea sunt diavolii cei spânzurați, cad pe pământ. Apoi Sfântul Ilie i-a luat diavolului coroana, căci avea o coroană tare frumoasă și avea douăzeci și patru de aripi, dar i le-a tăiat cu sabia.
Când fulgeră în cer, Sfântul Ilie dă cu sabia, iar când tună, atunci Pălie, vizitiul lui, arde cu tunul.
De atunci întruna sunt la un loc.