Apa Sâmbetei

Pe dinaintea locașului Sâmbetei, trece un râu și râul acela e apa Sâmbetei. Iar pe lângă râu trăiesc rugmanii, care sunt oameni ca noi, românii, dar mici de făptură și puțintei la minte. Și sunt și ei creștini, dar n-au învățătură creștinească de la Hristos ca noi, ci de la fiul oii, cum avem și noi de la fiul Mariei.

Și cred și ei în Hristos și țin Paștele și Crăciunul, dar precum sunt așa despărțiți de lume, nu știu nici când e Crăciunul, nici când este Paștele. Și numai noi de-aici le dăm de veste, când au să ție rugmanii sărbători. Că la Crăciun azvârlim coji de nuci pe râuri, ca să le ducă râurile până în apa Sâmbetei și așa să știe rugmanii că la noi e Crăciunul și să-l ție și ei. Și tot așa știu ei că la noi sunt Paștele, după cojile de ouă roșii, pe care le azvârlim noi în râuri, ca să meargă la ei.

Și cică apa asta a Sâmbetei ocolește de trei ori pământul, ca un șarpe făcut de trei ori colac. Iar la urmă, se bagă în pământ și merge până în iad și duce acolo sufletele păcătoșilor să s-adune pe fața apelor, iar apele să le ducă spre apa Sâmbetei. Și de aceea e bine să faci cruce și să sufli peste apa din râuri, când te scalzi, și să sufli peste apa din doniță și să verși puțin din ea până nu bei, ca să fugă și să se scurgă sufletele păcătoșilor care s-au adunat pe fața apei.

Acest articol a fost publicat în Legende cosmogonice și etichetat cu , , . Salvează legătura permanentă.