Calea Robilor

Calea Robilor

Odată au plecat din Moldova o mulțime de oameni, ca să se ducă în țara turcească să se plângă de câte răutăți suferă Moldova.

Cum au ajuns acolo, la scaunul împărăției, cine să le mai asculte lor jalba? I-au pus turcii numaidecât la închisoare și închiși au rămas multă vreme. După ce le-au dat drumul, au rămas acei moldoveni robi.

Într-un rând zice unul din cei robiți:

– Măi fraților, ce ziceți dacă ne-am lua noi încetul cu încetul, hai-hai și să plecăm în Moldova!

— Ce vorbești tu degeaba, măi frate, dar unde îi Moldova? O fi sute de poște, măi, până acolo. O știi tu? Cunoști tu drumul, ca să mergi până acolo fără ca să întrebi pe cineva? Când te-a auzi cineva că întrebi de țara noastră, îndată pici la bănuială și altă lecuire nu mai ai: moartea îți știe de știre!

Da celălalt, mai bun de cap, le-a zis:

— Hai, măi, vom pleca când vor fi turcii la rugăciune, că atunci ei nu ies, să le torni plumb topit pe gât, și om merge numai noaptea, iar ziua ne-om ascunde prin pustietăți!

Și așa au făcut. Au plecat. Ziua stăteau tăinuiți, iar noaptea se luau după Drumul-Robilor și zoreau înainte.

Așa s-a întâmplat, și după un an încheiat au ajuns în Moldova.

Acest articol a fost publicat în Legende cosmogonice și etichetat cu , , , . Salvează legătura permanentă.