Sabia lui Constantin Împărat

Odată era mare secetă și n-aveau soldații ce bea; atunci el a început a împușca la Dumnezeu de ciudă, să-i deie ploaie, ș-au început a curge rar câteva picături. Soldații au strâns oleacă de apă, să aibă măcar împăratul ce bea, li i-au dat. El însă a întrebat:

– Da voi ați băut?

– Nu, n-am băut!

– Dacă n-ați băut voi, nu beau nici eu! spuse el și a vărsat apa la pământ ș-a zis într-o ciudă:

– Mai bine s-ar deschide pământul ș-aș intra cu oastea mea cu totul, decât să necăjesc atâta!

– Pământul s-a deschis și el a intrat. Dar când va fi sfârșitul lumei, va ieși să poarte război.

El stă cu oastea în pământ, doarme și numai o dată pe an să deschide pământul și se trezește cu soldații. Atunci, soldații îl întreabă:

– Îi vremea să ne sculăm?

– Ba încă nu, zice el.

Ș-apoi iar se culcă și dorm un an. O fată a căzut acolo noaptea, cum mergea să caute niște cai, și a stat închisă un an, pân iar a aruncat-o pământul.

El stă c-un picior în scară și sabia o ține sus. Amu, sabia lui se vede, iese afară, e ca de-o palmă și tot crește; asta e la Plevna; dar împăratul rusesc face zid deasupra să nu străbată. Păn’ amu făcea cel turcesc. Calul lui zice-se că are corn în frunte.

Acest articol a fost publicat în Folclor și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.