Sfântul Dumitru, Focul lu’ Sâmedru

Sfântul Dumitru

Sărbătoarea focului din satele bunicilor noştri, un adevărat Revelion aşteptat de întreaga comunitate: „Focul lui Sâmedru”. Preluând numele şi data calendaristică a Sfântului Dimitrie, 26 octombrie apare în „Calendarul Popular” drept „Ziua lui Sâmedru”. Stâlp de hotar între cele două anotimpuri pastorale, în această zi este celebrată moartea şi renaşterea lui „Sâmedru”, divinitate de origine indo-europeană, protectoare a tagmei păstorilor.

Se povesteşte că atunci când păsările călătoare sunt demult plecate, când nu se mai vede pui de broască pe afară, când bruma îngălbeneşte câmpul, iar vântul dezbracă pădurea, „Sâmedru” primeşte cheile anotimpurilor din mâna lui „Sângiorz”. Apoi, fără să stea prea mult pe gânduri, închide vremea bună cu o cheie şi cu cealaltă deschide iarna, care cade ca un potop asupra lumii. Ţăranii spun că „Sângiorz” şi „Sâmedru” poartă cheile vremii la brâu şi că au mare grijă de ele ca nu cumva să le fure cineva şi să se joace cu vremea cum îi place….

În noaptea de 25 octombrie, pe un rug format din mai multe straturi de cetină se înalţă un brad, apoi se aprinde ca o torţă spre cer. Oamenii se strâng să împlinească rânduiala: femeile împart pomeni de sufletul morţilor, copii aleargă în jurul focului, bărbaţii aruncă tăciuni aprinşi peste grădini, într-o străveche invocare solară a astrului ce se pregăteşte să intre în iarnă. Vine apoi „Hora lui Sâmedru”, poate ultimul joc de dinaintea Postului Crăciunului. Se spune că anul viitor va fi cu atât mai bogat, cu cât focul se va înălţa mai aproape de cer.

Ceremonia urmează acelaşi scenariu violent al morţii şi renaşterii unei divinităţi îmbătrânite la sfârşit de an. Dacă în noaptea de 24 decembrie se arde un butuc, substitut al lui Crăciun, zeu solar autohton a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstiţiului de iarnă, în noaptea de Sâmedru este incinerat un brad, arborele sacru al românilor, prezent în toate ritualurile de trecere. Când focul se potoleşte, copiii sar peste el pentru a fi păziţi de boli tot anul, iar tinerii pentru a se căsători curând. În unele sate se aprind focuri în crucile drumurilor, pe malul apelor, pe coamele dealurilor, în toate locurile în care ar putea sălăşui duhurile necurate. Aşa se explică faptul că, pe lângă priveghiul ritualic despre care am vorbit, există credinţa că la „Sâmedru” unii morţi se pot preschimba în strigoi, moroi şi vârcolaci iar, în acest caz, intervenţia focului ca element purificator este obligatorie.

Este ziua în care ciobanii află cum va fi iarna. În noaptea de 25 octombrie, ciobanul îşi aşterne cojocul în mijlocul stânei şi aşteaptă să vadă ce oaie se aşază pe el. De se aşază o oaie albă e semn că iarna va fi bogată în zăpadă şi geroasă, în schimb, dacă oaia e neagră, iarna va fi uşoară şi mai călduroasă ca de obicei. Ca să fie sigur asupra vremii şi a anotimpului, ciobanul urmăreşte cu atenţie oile şi în zorii următoarei zile.

Dacă imediat după ce se va trezi, prima oaie o va lua spre sud, iarna va fi grea, însă de va porni spre nord, iarna va fi blândă iar primăvara timpurie. Tot aşa, şi ultima oaie care va ieşi prin strungă la muls în ziua de „Sâmedru”, vesteşte cum va fi vremea. De data aceasta, oaia neagră va aduce zile întunecate iar cea albă, vreme cu Soare.

Legendă

Cică trăia odată pe meleagurile astea un cioban; singur, izolat de lume, neștiutor de faptul ca ar mai exista și alți oameni în afara lui.

Într-o noapte, Dumitru a avut un vis în care i s-a dezvăluit ca sunt și alte făpturi pe pământ asemeni lui, așa că, dimineață, a pornit fără zăbavă departe de locurile sale familiare și a ajuns în cele din urmă într-un sat. Cel dintâi lucru care i-a atras atenția era ca oamenii intrau unul după altul într-o casa mare, fără a mai ieși apoi afară. Era o zi de duminică și toți creștinii se duceau la biserică.

Nevrând să rămână mai prejos, a luat și el drumul bisericii, dar, observând ca toți oamenii duceau cate un sac în spate, nu a stat mult pe gânduri, și-a umplut un sac cu paie și l-a aruncat pe spinare. Când a intrat în biserică , toată lumea i-a zis cu mustrare să lase sacul jos, însă el a întrebat nedumerit de ce nu și-l leapădă și cei din jur. De fapt, ceea ce zarea Dumitru în cârca semenilor săi nu erau altceva decât păcatele lor.

Toți oamenii din locașul sfânt șușoteau și rădeau fără vreo rușine, iar dracul, proțăpit într-o strană, îi însemna pe necuviincioși în cartea lui cu păcate. Furios ca Dumitru se arata prea evlavios, necuratul și-a înfipt dinții într-o piele de bivol și a tras de ea până când a slobozit un pârț cutremurător. Nimeni nu a văzut și nu a auzit fapta asta scârboasă, cu excepția lui Dumitru, care n-a putut rezista ispitei și a început să hohotească. Diavolul a respirat ușurat: omul râsese în biserică și avea motiv să îl treacă și pe el la catastif.

Amărât de greșeala lui față de Dumnezeu, Dumitru s-a întors fără preget la turma lui, hotărât să nu mai pășească niciodată în lumea păcătoasa din preajma sa. Au trecut ani după ani, și într-o zi, oamenii l-au găsit în bătătura lui, mort de multă vreme, dar fără nici o urmă de putreziciune. Așa s-a făcut că i-au recunoscut sfințenia și au ridicat pe locul stânei o biserică, care să aducă aminte de smerenia și curățenia celui numit de atunci încoace Sfântul Dumitru.

Acest articol a fost publicat în Legende calendaristice, Traditii și etichetat cu , , , , . Salvează legătura permanentă.