Noaptea de ajun a Sfântului Andrei. Cum își află fetele ursitul și cum se alungă strigoii

Despre noaptea de ajun a Sfântului Andrei se crede că ar fi vrăjită şi – ca în toate nopţile vrăjite de peste an – cerul se deschide, animalele grăiesc, spiritele morţilor se întorc acasă, strigoii hălăduiesc şi se adună în cete, vrăjitoarele au puteri de nestăvilit. Sântandreiul este considerat „cap de iarnă” şi – ca orice zi hotar care aduce cu sine moarte unui anotimp şi renaşterea altuia nou – este guvernat de amintirea haosul primordial.

„Sântandrei” se presupune că este o străveche divinitate geto-dacă, al cărui nume s-a pierdut în timp, peste care s-a suprapus Sfântul Apostol Andrei. Astfel se explică reminiscenţa unor practici străvechi de aflare a sorţii, a ursitei, a rodului noului an, multe dintre acestea mai putând fi încă întâlnite prin satele noastre uitate de vreme.

Astăzi începe lunga noapte de iarnă, o noapte cât un anotimp. Acum începeau în vechime „serbările obârşiei şi ale iubirii”, „o noapte horă, care începea cu alaiul zânelor „Crăiesei Zăpezii Eftepir” şi se încheia cu alaiul celui beat de dragoste, „Dragobete” („Dragomir cel beat de dragoste”), în ziua împerecherii păsărilor pădurii.” Este noaptea străvechilor sărbători mithraice, a luminii şi a focului, simbol al Soarelui pe Pământ. Este noaptea în care se afla ursitul şi rodul noului an, o noapte a marelui „Lup Alb”, peste care s-au suprapus mai târziu credinţele în strigoişi duhuri necurate (presupuse a fi de origine slavă), apoi creştinismul dătător de speranţă. Dimensiunea sacră a intervalului de timp ce se deschide astăzi este profundă şi nuanţată, ducând în vreme la un fascinant metisaj de credinţe şi practici ancestrale, la acea „religie cosmică” a ţăranului român despre care Mircea Eliade vorbea în„Nostalgia Originilor”.

„Ajunului Sântandreiului”, atât de aşteptat şi totodată atât de temut, este numit „Noaptea strigoilor”. Se crede că în astă noapte ies spiritele morţilor din morminte, se bat cu strigoii la răscrucile drumurilor şi la hotarele satelor, apoi încearcă să se ascundă prin casele oamenilor. E momentul din an cel mai propice daimonologiei funerare, care permite acum până şi transformarea unor oameni vii în pricolici, căpătând înfăţişare de lupi sau de câini. De aceea în această noapte trebuie să ne închidem în casă şi să punem usturoi în toate locurile de trecere: ferestre, prag, horn.

Farmece și practicile magice din noaptea de Sântandrei

Pentru dezlegarea misterului ursitului lor, tinerele fete, în noapte premergătoare sărbătorii, coboarau o verighetă şi o lumânare în fântână până în dreptul găleţii pentru a-i vedea chipul oglindit, îşi puneau grâu sub pernă pentru a-l visa, citeau urmele făcute de vânt în zăpadă… Iar dacă nu erau mulţumite de semnele arătate, mergeau la femeile bătrâne pentru a le face farmece de ursită, de peţire, de dragoste sau de despărţire. Unul dintre cele mai interesante „scenarii” de aflare a ursitului este consemnat de Tudor Pamfile, la începutul secolului trecut. „Fetele mari, care se adună la casa uneia pentru facerea turtei de Andrei, aduc apă cu gura, apă neîncepută. La turtă se pun în aceeaşi măsură apă, sare şi făină, măsurându-le cu o coajă de nucă. Fiecare fată îşi coace turta sa pe vatră şi apoi o mănâncă, aşteptând peste noapte voinicul care va veni în vis să-i dea apă pentru astâmpărarea setei ce-i pricinuieşte turta.”

Noaptea strigoilor și păzitul usturoiului

În noaptea de Sântandrei toţi oamenii sunt vigilenţi, se ştie de când lumea că e noaptea în care bântuie strigoii, se bat între ei şi încearcă să pătrundă în case. Acolo unde dau de usturoiul pus în locurile de trecere, rătăcitoarele spirite malefice caută să-i cheme afară pe cei aflaţi înăuntru sau măcar să intre în vorbă cu ei. „Ai mâncat usturoi – Dacă omul răspunde, îl muţeşte, iar dacă tace, se îndepărtează.” Până la începutul secolului trecut, în Moldova se organizau petreceri de veghe rituală, asemănătoare revelionului, ce purtau numele de „Păzitul Usturoiului”, fiind singurele manifestări de acest gen îngăduite de postul Crăciunului. Usturoiul era adus de fete în „Noaptea Strigoilor”, depus într-o covată de lemn şi păzit de o bătrână la lumina unei lumânări. A doua zi dimineaţa tinerii scoteau usturoiul în curte, jucau cu el în mijlocul horei, apoi îl împărţeau tuturor celor prezenţi. Femeile îl păstrau la icoană şi îl considerau un leac preţios la toate bolile de peste an, iar descântătoarele îl foloseau la farmece şi dezlegări.

Unul dintre cele mai vechi şi interesante „descântece în usturoi”, exemplu de sincretism al elementelor păgâne cu cele creştine, a fost cules de Elena Niculiţă-Voronca, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Bătrâna care i l-a spus, Safta Grosului din Roşa, a asigurat-o că e bun „pentru toate cele: pocitură, deochi, ursită”, cu condiţia ca usturoiul să fie descântat „cu cuţit părăsit”. Apoi trebuie să bei o parte din apa în care speli cuţitul şi ce rămâne să o arunci, în cruce, pe un câine. Dacă acesta se va scutura e semn că omul pentru care s-a făcut descântecul e lecuit pentru totdeauna.


„Ustur mere şi Maica Precista.
Pe-un jij de deal
Cată-n carte,
Cată-n parte,
Cată-n toate părţile,
Unde a vedea
Nouă strigoaice
Cu nouă ţânci răi,
Nouă lupoaice,
Cu nouă lupi răi
Şi-a strigat Maica Precista
În gura mare:
Voinu-l pociţi,
Nu-l săgetaţi,
Nu-l giunghieţi.
Da luaţi giungheturele,
Săgetăturele
Şi le duceţi
În dealul Galariilor,
Pocitoarea ciutelor.
Voi acolo pociţi,
Acolo giunghieţi,
Acolo săgetaţi,
În strachină de argint
Cupele sprijinind.
Da (numele celui pentru care se face descântecul) să rămâie
Curat şi luminat,
Ca Dumnezeu ce l-a dat
Şi Maica Precista ce l-a lăsat.”

Prevestirile meteorologice si astrologice

Cititorii în stele vedeau întregul an ce urma să vină pe cerul nopţii de „Sântandrei”, interpretau semne numai de ei ştiute şi le spuneau oamenilor dacă va fi sterp ori roditor, dacă va aduce războaie sau va pune pace între împărăţii. În ziua de Sfântul Andrei, adică la 30 ale lunii noiembrie, se umple un vas cu apă şi se pune pe masă sau pe un alt loc neted ca să nu se clătească nici într-un chip şi, dacă apa singură din vas se varsă, închipuie anul ploios; iar dacă apa din vas nu se varsă ci stă în ce chip s-a pus, arată anul secetos. Unele practici de ghicire a belşugului noului an s-au păstrat până în zilele noastre chiar şi în mediul urban, încolţirea grâului semănat într-o oală cu pământ în ajunul sărbătorii sau înflorirea crenguţei unui pom fructifer pus într-o cană cu apă tot atunci, fiind semne vrednice de luat în seamă.

Acest articol a fost publicat în Folclor, Traditii și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.